“…-Ştii, Ioana… Fără o astfel de întâmplare, n-aş fi ştiut niciodată că mi-am câştigat dreptul la singurătate. A iubi sau a fi singur e, până la urmă, acelaşi lucru. N-am ştiut mai nimic despre arta integrării în tiparul compromisurilor zilnice. Când eşti tânăr, premiul este iubirea… Un premiu cu coroniţă, pe care, de regulă, habar n-ai de ce-l primeşti şi de ce-l meriţi… E vorba de libertatea pe care viaţa ţi-o oferă dar eşti prea necopt să ştii ce frumos dar ai primit. Poţi iubi bucurându-te sau suferind, în egală măsură. Cum la fel de liber eşti să ai dreptul la singurătate. E tot un fel de premiu, pe care mulţi nu-l acceptă, însă, de bunăvoie. Până acum, nici eu n-am ştiut s-o fac. Unii spun că e o pedeapsă. Alţii spun că e o recompensă. Aceea de a privi spre tine. A fi singur nu înseamnă să fii cu/ sau alături de cineva ci să nu ai curajul sau să nu ştii cum să fii prieten cu tine însuţi. De a fi liber să priveşti în tine, adânc şi fără mască. Singurătatea poate, întradevăr, să doară mai abitir decât orice rană. Dar dacă ştii să o priveşti în ochi, ţi se poate părea, uneori, că seamănă al naibii de bine cu fericirea.”

roman – Dreptul la singurătate (fragment),

autor – ANGELA BÎRSAN,

editura Promaris Print

Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este ţapa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.
O voi, prieteni,
poezia nu este lacrimă
ea este însuşi plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit.

N. Stanescu,

cel de care mi-e teama!

- singurătate….

-tu eşti!

vă aşteptăm!

Şi uite aşa, de atunci mă tot sperii de câte ceva…

E-asa de trist să cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar maine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voiosi, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu par din care siruie racoare…

Si iarba asta o să mai rasara,
iar luna tot asa o să se plece,
mirata, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oara.

Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura,
când viata e de-abia o picatura
intre minutu-acesta care bate

si celalalt – si-mi pare nenteles
si trist ca nu privim la cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim.

tot Magda Isanos…

si tot draga mie!

(cred că e gândul meu, sper că nu l-a mai gândit nimeni…of, plagiatul ăsta, te scoate din minţi şi-ţi dă fiori de nici nu ştii când ai citit sau când ai gândit, pur şi simplu…)

Oamenii bogati au facut icoane,
catapitezme-aurite si strane,
insa Dumnezeu n-a venit
in locul astfel ingradit.

Bogatii stateau grosi, impovarati
si se uitau la sfintii frumos imbracati.

In vremea asta, Dumnezeu zbura-n copaci,
facindu-i sa-nfloreasca. Fugea la saraci,
cerindu-le mamaliga si ceapa.
Era cind cimpie verde, cind apa.
Alteori se facea mic
si s-ascundea in floarea de finic,
ori s-apuca sa creasca-n papusoaie,
s-ajute furnicile la musuroaie,
sa dea pamintului mana si ploaie.

Avea atitea de facut Dumnezeu,
si oamenii il plictiseau mereu,
cerind unul pentru altul rau.
Ii auzea strigind: “Pamintul meu…”
Ii vedea punind semn de hotar,
ciopirtind, impartind minunatul dar.

Atunci se supara. Pornea furtuna.
Cu seceta si ploaie-nghetata lovind intr-una,se facea mare
si-nfricosat,
ca muntele cu paduri imbracat.
Pina venea o pasare la el.
Codobatura, sau un porumbel,
si spunea: “Doamne, mi-a cazut puiul jos.
Zi sa se faca iara frumos,
sa rasara soarele si sa-l gasesc…”

“Faca-se voia ta, sol pasaresc…”
Si Dumnezeu punea fulgeru-n teaca
si s-apuca alte lucruri sa faca.”

Magda Isanos (dragă sufletului meu!)